Ce cere legea pe site-ul unei firme din România

Legea societăților, Legea 31/1990, cere la articolul 74 ca documentele folosite în comerț să conțină denumirea firmei, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerțului și codul unic de înregistrare. Aceeași obligație acoperă și site-ul firmei.

În practică, asta înseamnă un rând în subsolul site-ului: numele complet al societății, SRL sau altă formă, adresa sediului, J-ul și CUI-ul. Societățile pe acțiuni afișează și capitalul social.

Un lucru învățat pe parcurs: datele se iau din registrul public ANAF, nu din memorie sau dintr-un mesaj. La unul dintre site-urile noastre, verificarea a arătat că firma nu era plătitoare de TVA, deci afișarea unui cod de TVA ar fi sugerat o înregistrare în scopuri de TVA care nu exista.

Dacă site-ul are un formular de contact, colectează date personale: nume, email, telefon. Din acel moment se aplică GDPR, Regulamentul (UE) 2016/679, pus în aplicare în România prin Legea 190/2018.

Minimul obligatoriu: o politică de confidențialitate care spune ce date colectezi, de ce, cât timp le păstrezi și ce drepturi are vizitatorul. Scrisă pentru site-ul tău, nu copiată de pe alt site cu tot cu numele altei firme, cum am văzut mai des decât ne-ar plăcea.

Legea 506/2004 privind prelucrarea datelor în comunicațiile electronice cere consimțământ înainte de plasarea cookie-urilor care nu sunt strict necesare, cum sunt cele de analytics sau de marketing.

Atenție la bannerul decorativ: un banner care doar anunță „folosim cookie-uri” în timp ce cookie-urile de urmărire se încarcă oricum nu e consimțământ. Un site care folosește doar cookie-uri strict necesare poate funcționa legal și fără banner.

Firmele care vând către consumatori afișează linkul către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și către platforma de soluționare alternativă a litigiilor, SAL.

O capcană de actualitate: platforma europeană ODR, către care multe site-uri românești încă trimit din subsol, a fost închisă în iulie 2025. Un link mort către ODR nu mai acoperă nimic; textul legal al site-ului trebuie adus la zi.

Vânzarea online aduce obligațiile comerțului electronic din Legea 365/2002 și, pentru consumatori, dreptul de retragere de 14 zile din OUG 34/2014, returul, cum îi spune toată lumea, fără obligația de a da un motiv.

Concret: termeni și condiții reale, prețul total afișat înainte de comandă, confirmare a comenzii și o procedură de retur descrisă pe site, nu inventată la primul telefon supărat.

De la OUG 58/2022, transpunerea directivei europene Omnibus, un site care publică recenzii trebuie să spună dacă și cum verifică faptul că ele vin de la clienți reali. Testimonialele inventate erau deja publicitate înșelătoare. Acum și afișarea recenziilor fără explicații despre verificare e sancționabilă.

Pe site-urile noastre, recenziile nu se publică singure: ajung întâi pe email, se citesc, iar fiecare arată dacă autorul a fost sau nu client. Secțiunea explică deschis cum funcționează verificarea.

Noi suntem o firmă web, nu un cabinet de avocatură, iar acest articol e un punct de plecare, nu consultanță juridică. Ce ne asumăm e partea noastră: fiecare site pe care îl construim pleacă la drum cu lista de mai sus bifată, cu datele firmei luate din registrul ANAF și cu politicile scrise pentru site-ul respectiv.